LUPTA ARMATĂ ÎN CONTEXTUL CONFLICTELOR MILITARE (RĂZBOAIELOR) CONTEMPORANE

    

War and armed struggle are mutually complementary phenomena that cannot be confused. Armed struggle remains an essential and most destructive component of war, the expression of the violent means that determine its specificity, as a social phenomenon. In turn, we cannot reduce war to armed struggle alone, as it is a much more complicated social phenomenon. This article will describe the results of the research of the phenomenon of armed struggle, namely, the changes produced within it, as a result of the evolution of certain factors, among which is the technical-scientific progress.

Война и вооруженная борьба - взаимодополняющие явления, которые нельзя путать. Вооруженная борьба остается существенным и наиболее разрушительным компонентом войны, выражением насильственных средств, определяющих ее специфику как социального явления. В свою очередь, мы не можем сводить войну только к вооруженной борьбе, поскольку это гораздо более сложное социальное явление. В данной статье будут описаны результаты исследования феномена вооруженной борьбы, а именно изменения, произведенных в ней в результате влияния факторов определяющие вооруженную борьбу , среди которых научно-технический прогресс.

Războiul și lupta  armată  sunt fenomene ce se completează reciproc, dar care nu se pot confunda. Lupta armată rămâne a fi o componentă esențială şi cea mai distructivă a războiului, expresia mijloacelor violente ce determină specificitatea sa, ca fenomen social. La rândul său, nu putem reduce războiul numai la lupta armată, el fiind un fenomen social mult mai complicat.

Ca formă de confruntare în război, lupta armată poate fi definită „ca ansamblul acțiunilor violente desfășurate, în mod organizat între două grupări de forțe, care urmăresc scopuri opuse, conținutul, amploarea şi intensitatea acțiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de esența sa social-politică, de caracterul şi trăsăturile sale, precum şi de cantitatea, dar mai ales calitatea luptătorilor, armamentului şi tehnici militare” [1, p. 212].

Lupta armată este determinată de doi factori importanți, cum sunt spațiu, timp, potențialul inamicului și potențialul militar propriu. Dacă să ne referim la primii doi factori, atunci, practica ducerii războaielor evidențiază durata diferită a acestora, precum şi tendința ca unele să se desfășoare între o limită minimă, iar altele vor continua, din cauza dificultăților în atingerea scopurilor politice.

       Spațiul geografic, în care se desfășoară lupta armată constituie unul din elementele de bază ale strategiei militare. Din punct de vedere militar, spațiul este un termen care definește  mărimea tridimensională, ce caracterizează întinderea globului pământesc cu învelișul său atmosferic şi cu partea aferentă din cosmos, în care pot avea loc acțiuni militare. Spațiul geografic poate fi: terestru, aerian, maritim şi cosmic [1, p. 300].

        În dependență de dezvoltarea economică a statelor şi în urma progresului tehnico-ştiinţific, începând cu perioada modernă, s-a manifestat o tendință generală de creștere a spațiului geografic implicat, în lupta armată. Astfel, dacă în perioada războaielor napoleoniene, spațiul geografic implicat în acțiuni militare implica doar Europa, atunci, în primul şi al doilea  Război Mondial au fost implicate majoritatea statelor lumii. Așadar, în Primul Război Mondial au participat 36 de state, dar acțiunile militare s-au desfășurat nemijlocit în 14 țări. În al doilea Război Mondial au fost implicate 61 de state, dar acțiunile militare s-au desfășurat în 40 de țări [2, p. 199].

        Dacă în trecut existau spații geografice invulnerabile, care nu puteau fi lovite în timpul războaielor, astăzi, datorită progresului tehnico-ştiinţific, asemenea spații, nu mai există. În prezent, aviația, rachetele balistice și de croazieră pot lovi orice obiectiv de pe globul pământesc. 

       Dacă până la Primul Război Mondial lupta armată se desfășura numai în spațiul terestru şi maritim, în prezent, datorită progresului tehnico-științific acțiunile de luptă se duc în toate mediile: terestru, aerian, maritim, cibernetic, radioelectronic şi chiar cosmic.

Influența spațiului asupra luptei armate, se exercită prin două elemente principale: dimensiunile şi caracteristicile geografice ale regiunii (zonei), în care se desfășoară acțiunile militare. Iar atunci când vorbim de mediile cibernetice și radioelectronice,  lupta armată va fi determinată de caracteristicile și legitățile  acestor  medii.

Comparativ cu spațiul, dimensiunea temporală a luptei armate exercită influențe majore atât asupra concepției, cât şi execuției acțiunilor militare.

În funcție de timpul folosit în lupta armată modernă, sunt conturate o serie de teorii şi puncte de vedere, în care se apreciază în mod diferit influența dimensiunii temporale asupra acțiunilor militare.

Caracteristicile spațial-temporale ale luptei armate la nivel strategic se particularizează, definind spațiul şi timpul strategic. Spațiul strategic - reprezintă acea suprafață geografică (terestră, aeriană, maritimă, cosmică) pe care se dispun structurile organizaționale de tip militar, componentele logistice ale luptei armate şi pe care se pot desfășura acțiunile militare. Acesta are drept reprezentare concretă: teatrul de război, teatrul de acțiuni militare, direcții, obiective şi aliniamente strategice.

Timpul strategic, reprezintă durata pregătirii şi desfășurării luptei armate şi măsoară aceste procese, precum şi raporturile temporale dintre activitățile şi acțiunile militare, pe care le presupun.

În acest context considerăm, că  spațiul şi timpul sunt doi factori, care influențează  în forme şi grade diverse, desfășurarea luptei armate moderne, manifestându-se ca elemente, care au efecte esențiale asupra tuturor componentelor acesteia.

În dependență de spațiu și timp lupta armată capătă o anumită amploare și se desfășoară pe trei niveluri: strategic, operativ şi tactic.

La nivel strategic lupta armată este desfășurată de către mari grupări de forțe armate, care au scopul de a realiza obiective de importanță strategică. În majoritatea cazurilor se consideră că la acest nivel, „lupta armată este desfășurată de mari unități de valoare: fronturi, grupuri de armate, iar uneori şi armate” [3, p. 294]. În statele mici, precum  Republica Moldova, suntem de părerea că marile unități strategice vor fi de valoare mai mică şi anume: grupări de forțe de nivel armată şi uneori corp de armată. Gruparea de forțe de nivel corp de armată va constitui o structură intermediară de trecere, de la nivelul strategic către cel operativ. Valoarea grupării de forțe menționată, va fi determinată în dependență de importanța obiectivului, care urmează a fi  îndeplinit.  La acest nivel lupta armată este condusă de comandamente strategice, de regulă întrunite, precum: Statul Major General al forțelor armate, comandamente ale fronturilor, grupurilor de armate, iar în unele cazuri şi armate [2, p. 309].  La nivel strategic, lupta armată va fi desfășurată sub formă de campanii, care vor include 1-2 operații de nivel strategic.

La nivelul operativ lupta armată va fi desfășurată de către grupări de forțe sau mari unități de nivel operativ, care în majoritatea statelor mari şi mijlocii sunt constituite de valoare armată şi corp de armată [4, p. 281]. În statele mai mici, în categoria cărora se încadrează şi țara noastră, considerăm, că grupările de forțe sau marile unități operative vor fi de valoare corp de armată, divizie, iar în unele cazuri şi de valoare brigadă. În cazul dat, grupările de forțe de nivel brigadă vor ocupa o poziție intermediară, de trecere de la nivelul operativ către cel tactic. La acest nivel, lupta armată va fi desfășurată sub formă de operații de nivel operativ.

Din punct de vedere structural, nivelul tactic al luptei armate va fi reprezentat, de către mari unități tactice, unități şi subunități, care în statele mari şi mijlocii vor fi de valoarea: divizie, brigadă, batalion, companie, pluton şi grupă [5, p. 671]. În cazul Republicii Moldova, considerăm oportun, ca unitățile tactice vor avea aceeași valoare cu excepția eșalonului de divizie. La acest nivel lupta armată va fi desfășurată sub formă de lupte şi ciocniri.

Lupta armată se desfășoară în două forme de bază: ofensiva şi apărare. Ofensiva este o formă a luptei armate, care are drept scop nimicirea sau neutralizarea inamicului şi cucerirea unui teritoriu. La rândul său, apărarea este o formă a luptei armate, care are drept scop respingerea ofensivei forțelor superioare ale adversarului, producerea de pierderi maximale, menținerea raionului ocupat şi crearea condițiilor pentru trecere la ofensivă sau de nimicire a adversarului.

Lupta armată în toată diversitatea şi complexitatea ei, este gestionată de legi și principii proprii.

Legile luptei armate au caracter obiectiv, ele acționează în afara conștiinței oamenilor și independent de voința acestora. Cunoașterea şi aplicarea lor în organizarea, planificarea și desfășurarea acțiunilor militare reprezintă, nu numai, o condiție esențială în obținerea succesului în operație şi luptă, dar şi aplicarea lor în strânsă corelație cu principiile luptei armate. Ele sunt valabile pentru ambele părți angajate în conflict, prin însăși existența lor, care implică cunoașterea şi aplicare, în funcție, de o sumă de factori de natură obiectivă şi subiectivă, cum ar fi: scopul și caracterul acțiunilor; contextul strategic, operativ și tactic, în care se manifestă caracteristicile tuturor factorilor, ce pot influența aplicarea lor.

Literatura de specialitate, impune concluzia, că legile luptei armate, în general sunt la fel tratate de către majoritatea cercetătorilor, existând doar o  mică diferență de viziuni.

Astfel, referindu-se la acest subiect, Onișor C. reiterează, că lupta armată se desfășoară după următoarele legi: legea unității acțiunilor militare; legea concordanței dintre scopuri,  forțe și mijloace și legea raportului de forțe.

În lucrarea „Elemente de strategie militară” un grup de cercetători consideră, că lupta armată se subordonează următoarelor legi: legea concordanței dintre scopuri,  forțe și mijloace; legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă și legea raportului de forțe [2, p. 41].

Altfel, este tratat acest subiect în literatura de specialitate şi regulamentele de luptă din Federația Rusă. Făcând referire la legile luptei armate, constatam, că ele puțin diferă de cele menționate mai sus. Astfel, ele sunt următoarele: legea raportului de forțe; legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă; legea influenței reciproce dintre politică și lupta armată;  legea dependenței succesului luptei armate de combinația judicioasă a focului, manevrei şi loviturilor; legea dependenței sistemului de conducere de amploarea luptei armate [7, p. 56].

În știința militară din țara noastră, legile şi principiile luptei armate diferă, de la caz la caz. Astfel, în sursele bibliografice şi documentele din perioada 1993-2000 legile şi principiile luptei armate corespund, în mare măsură, cu cele din regulamentele de luptă ex-sovietice. În același timp, cele elaborate în perioada 2000-2014 sunt inspirate din bibliografia militară românească.

Cercetând, procesul de evoluție a luptei armate, în deosebi, în perioada de după al Doilea Război Mondial, am ajuns la concluzia, că multe dintre aceste legi rămân actuale și în prezent. Totodată, în urma studiului efectuat, am încercat să unificăm divergențe prezentate mai sus și să ne prezentăm opinia proprie. În același timp, am încercat să deducem legi noi, reieșind din schimbările produse în desfășurarea acțiunilor militare contemporane.  Astfel, considerăm,  că în prezent şi pe viitor lupta armată se va desfășura după următoarele legi: legea unității acțiunilor; legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace; legea raportului de forțe; legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă; legea dependenței succesului luptei armate de combinația judicioasă a focului, manevrei și loviturilor; legea dependenței sistemului de conducere de amploarea luptei armate; legea existenței în cadrul luptei armate a unui învins și un învingător.

Legea unității acțiunilor exprimă îmbinarea luptei armate în spațiul terestru, aerian, maritim, radioelectronic, cibernetic și cosmic, care  poate reprezenta un întreg, realizat prin coordonarea acțiunilor tuturor forțelor participante, în operație şi luptă. Din această lege rezultă un important principiu, precum că, succesul în desfășurarea acțiunilor, poate fi obținut numai cu eforturi întrunite ale forțelor participante, la realizarea obiectivului comun.

Legea concordanței dintre scopuri, forțe şi mijloace semnifică, că obiectivele şi misiunile să fie corelate cu calitatea și cantitatea forțelor și mijloacelor destinate îndeplinirii acestora. În acest sens, se impune ca planificarea acțiunilor militare să se realizeze pe baza analizei temeinice a situației în funcție de calitatea și cantitatea forțelor, atât a factorilor de mediu, cât şi de existența mijloacelor. Această lege acționează la toate nivelurile artei militare şi poate influenta constituirea grupărilor de forțe, pentru ca acestea să poată îndeplini misiunile încredințate. În același timp, aplicarea acesteia trebuie să țină cont şi de corelația şi interacțiunea cu legea raportului de forțe.

Legea raportului de forțe ține, nu numai de relația numerică privind cantitatea și calitatea forțelor beligerante, dar și de riscul asumat la începutul acestuia. Deși se referă la superioritate, egalitate sau inferioritate, formularea simplă a legii nu abordează toate modalitățile de realizare a poziției unei părți față de cealaltă. În acest sens, unii teoreticieni militari apreciază că tocmai aducerea forțelor şi mijloacelor, de care se dispun, într-o stare de superioritate multilaterală față de inamic este esențială. Legea acționează diversificat, la parametri diferiți pe întreaga paletă a acțiunilor, la toate nivelurile artei militare, fiind, după părerea unor teoreticieni militari „o lege de desfășurare a războiului, nu numai a luptei armate”.

Legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă, exprimă, pe de o parte, necesitatea adoptării unor forme și procedee ale acțiunilor, pentru a valorifica cât mai bine proprietățile și caracteristicile armamentului existent, iar pe de altă parte, schimbările calitative în domeniul tehnicii militare să fie însoțite de schimbări corespunzătoare în modul de a duce războiul şi în arta militară.

Legea dependenței succesului luptei armate de combinația judicioasă a focului, manevrei şi loviturilor este o lege fundamentală necesară obținerii victoriei. Focul, manevra și lovitura reprezintă componentele de bază ale confruntării militare, iar aplicarea lor creativă cu luarea în calcul al tuturor factorilor determinanți al mediului de confruntare, va duce la realizarea cu succes a obiectivelor militare.

Legea dependenței sistemului de conducere de amploarea luptei armate este o lege importantă a  desfășurării acțiunilor militare. Această lege  presupune, că în dependență de valoarea eșalonului militar, determinat de amploarea luptei armate, se creează sisteme de conducere, care să asigure conducerea eficientă a acțiunilor militare, la nivelul corespunzător al artei militare.

Legea existenței în cadrul luptei armate a unui învins și un învingător este o lege nouă pentru știința militară, care reflectă finalitatea acțiunii militare. În cadrul desfășurării luptei armate și anume la finalul ei, ar trebui să existe un învingător și un învins. Numai respectându-se aceste condiții, se poate ajunge la terminarea ostilităților militare. Multiplele încercări de la sfârșitul secolului XX, începutul secolului XXI, de a face abateri de la această lege, prin implicări internaționale în cadrul unor conflicte militare și promovarea unor acțiuni de menținere a păcii, s-a ajuns la situația apariției mai multor conflicte înghețate.

Lupta armată nu a avut aceleași caracteristici permanent, ea a evoluat pe parcursul istoriei, fiind  dependentă de multipli factori. Unul din factorii cei mai importanți, care a reprezentat motorul, evoluției luptei armate, a fost armamentul și tehnica militară. Odată cu revoluția tehnologică din ultimii ani, lupta armată a căpătat noi caracteristici, care corespunzător au produs schimbări masive în arta militară.

Astfel, cercetând procesul de evoluție a luptei armate, am ajuns la concluzia, că în prezent, lupta armată se va caracteriza prin: desfășurarea acțiunilor militare în mediile: terestru, aerian, maritim, cosmic, electronic și cibernetic; acțiunile militare se vor desfășura  interarme și întrunite; capacități de lovire cu precizie înaltă; executarea loviturilor puternice pe întreaga adâncime ale dispozitivului de operații; schimbarea bruscă a situației; desfășurarea acțiunilor de luptă într-o dinamică crescândă; capacități moderne de comunicații; capacități complexe de cercetare și lovire; trecerea bruscă de la o formă de operație la alta pe parcursul desfășurării acțiunilor militare și  desfășurarea acțiunilor militare într-un mediu radioelectronic, informațional și psihologic complex.

Arta militară este strâns legată de lupta armată. Ea este specializată în conducerea luptei armate, ca aspect practic-aplicativ și cu cercetarea procesului de desfășurare a acesteia la nivel teoretic. Majoritatea oamenilor de știință din domeniu au viziuni comune cu privire la arta militară. Astfel, în literatura științifică de specialitate arta militară este definită este o parte componentă a științei și practicii militare, domeniu specializat în organizarea şi conducerea luptei armate. Arta militară cuprinde atât principiile, metodele, procedeele şi regulile pregătirii şi ducerii acțiunilor militare, cât şi calitățile personale necesare comandanților şi trupelor pentru a obține succesul în război [1].

            Totodată, reieșind din amploarea și nivelele de desfășurare a luptei armate, corespunzător și arta militară este structurată pe trei nivele: strategic, operativ și tactic. Așadar, cu conducerea și desfășurarea luptei armate la nivel strategic se ocupă strategia militară, la nivel operativ- arta operativă și la nivel tactic - tactica. În acest context, arta militară are următoare structură: strategia militară, arta operativă și tactica.

         Studiind viziunile de artă militară existente, nu putem să nu fim de acord. Totodată, considerăm, că în prezent, chiar dacă s-au produs schimbări în cadrul luptei armate, conceptul general de artă militară a rămas neschimbat.

           În această ordine de idei, am ajuns la concluzia că lupta armată și arta militară sunt niște termeni, care reprezintă fenomene și procese ce sunt interdependente. Așadar, lupta armată este un fenomen din cadrul războiului, care reprezintă acțiuni violente desfășurate în mod organizat între două grupări de forțe, care urmăresc scopuri opuse. La rândul său,  arta militară reprezintă,  un proces de conducere a luptei armate, în scopul realizării obiectivelor urmărite.

În opinia noastră, lupta armată se desfășoară după legile descrise anterior, însă este condusă după  regulile, principiile și procedeele artei militare, iar corespunzător, la nivel strategic, după cerințele strategiei militare. Conducerea și desfășurarea luptei armate, fără respectarea legilor luptei armate, fără respectarea cerințelor artei militare au dus și vor duce la catastrofe militare. Totodată, în cadrul procesului de conducere a luptei armate, pe lângă faptul că se cere respectarea cerințelor artei militare, un rol important îl joacă calitățile personale și creativitatea comandanților. Numai combinația corectă a cerințelor teoretice ale artei militare și respectiv a strategiei militare la nivel strategic,  cu creativitatea comandanților va crea condițiile necesare pentru obținerea victoriei.

Bibliografie:

1.       AGUD, I. Lexicon Militar. Chișinău: Saka, 1994. 364 p. ISBM: 5-86892-110-0.

2.     LOGOFĂTU, Gh. Elemente de strategie militară. București: Editura militară, 1975. 340 p.

3.     СОКОЛОВСКИЙ, В. Военная стратегия. Москва: Военное издательство, 1968. 463 с.

4.   СЕМЁНОВ, В. Краткий очерк развития советского оперативного искусства. Москва: Военное издательство, 1960. 299 с.

5.     CLAUSEWITZ, C. Despre război. București: Antet, 2006. p. 408.

6.     ONIŞOR, C. Teoria strategiei militare. București: Academia de Înalte Studii Militare, 1999. 700 p.

7.  МИХАЛЕВ, С. Военная стратегия. Подготовка и ведения войн Нового и новейшего времени.  Москва: Кучкого поле, 2003. 947 с.